Zilele par clipe ce fug si se pierd in negura,
Iar noptile sunt tot mai grele.
Lumea pare un gol imens lipsit de sens,
Un organ mort in care viermii colcaiesc.
Nu e nimic in rest, e-un vid imens.
Si haosul se face haos
Nu e vointa, nu e nici fiinta,
E umbra veacului ce moare
E viata mortii ce se pierde,
Si-n marea particulelor de etern
Se pierde totul in nonsens.
E un pustiu ce urla a risipa,
Nu e suflare ci doar o amortire,
Ce se asterne peste tot.
Cu ochii mari, pierduti in zare,
Nu se arata totusi nici o scapare.
Si arde, si ard cu totii in desert,
In marea pulbere de om.
Nu pot simti nici o adiere,
Nu-mi amintesc nici gustul apei, al mancarii,
Nu mai iubesc, pentru ca n-am iubit.
Nu mai vreau decat sa ma pierd si eu,
Sa fiu si eu o umbra, o moarta vie in etern.
Dar totul e tarziu, tarziu,
Mult prea tarziu.

Iubeam candva,
Traiam si te simteam
Erai tot ce ai putea fi vreodata
Eram eu
Si era bine
Astazi, sunt femeie
Tu esti un om
Si nu mai sunt ce puteam fi
Te-as mai chema,
Dar numele ti-ai schimbat,
Astazi,
Te numesti uitare
Iar eu…
Eu te-am uitat.

Si…
Poate ca-n aceea zi la tine s-a gandit,
La tine si-a tale dureri mute,
La fericirea-ti primita din alte sfere,
Iar tu in acea zi,
Tu…
Cautai mangaieri cunoscute bine
Intr-un alt trup,
Framantai in mutenia-ti graitoare,
Iubirea noua de inceput de iulie.
n-ai stii nicicand,
n-am sa stiu nici eu
de-n acea noapte sub clar de luna plina
fost-am eu sau a fost ea.